Mi-a adus o patura, m-a invelit bine, cu grija , cum se invelesc copiii, apoi s-a asezat iar pe scaunelul de langa mine, s-a uitat in ochii mei, eu intr-ai lui, si, dupa o tacere mai lunga:
- Nu stiu nimic despre dumneata, Alex.
- Nici nu ai ce sa stii, Diana. Sunt un om de nimic.
- De ce ?
- Nu stiu. N-am niciun tel in viata, niciun ideal. Poate e vina mea, sunt mediocru. Poate viata e croita prost, o simt ca o haina care ba e prea stramta, ba prea larga...
- Simti frumusetea unei astfel de nopti, Alex?
- Da, din pacate...
- Atunci, nu esti mediocru...
- N-am realizat nimic niciodata. Am sentimentul inutilitatii oricarui efort.
I-am pus mana pe par.
- Imi face atata bine, Diana , prietenia pe care mi-o arati.
Si mie imi facea bine prietenia lui, sinceritatea lui. Il simteam aproape de mine, si tot atat de aproape, ca si mine, de noaptea aceea , si tot atat de departe, ca si mine, de ceilalti oameni si de viata lor.
Gura lui era aproape de buzele mele, si distanta intre ele se micsora, sau crestea, dupa cum se legana hamacul, catre el sau catre mare. Am simtit nevoia sa-l sarut...Alex ma privea umil, avand aerul sa spuna : ” Nu se poate, ar fi prea mult ” . N-am facut niciun gest. Nici el.”
( fragment dintr-o carte )
