Ultimele sonete inchipuite ale lui Shakespeare
in traducere imaginara de V. Voiculescu
Te miri ca nu scot gheara sa-mi sfîsii bîrfitorii ?
Unde-ai vazut tu leul vînînd gîndaci sau poame ?
Poetul sare lacom asupra-naltei glorii,
Cu-mbãtãtoarea-i carne s-atine sacra foame.
Si eu am alergat-o-n pustiul lumii voastre
Si m-am bãtut cu tigrii si serpii pentru ea,
Am fugãrit-o pîna-n capcane si dezastre,
Dar cînd s-o prind, în cale-mi iesisi tu, scumpa mea ?
Tu m-ai vînat cu ochii, otele zîmbitoare,
Si lesnicioasã prada-ti cad astãzi la genunchi;
Hai, inima sfîsie-mi, mi-o faci nemuritoare,
Si dulcea ta cruzime pãtrunzã-mã-n rãrunchi :
Cãci stihurilor mele le dau alte destine,
Cu nobilul lor sînge de-a te hrãni pe tine.
Din clarul miez al vîrstei rîd tineretii tale,
Trufasã-ti frumusete în fatã o privesc
Si ochilor tãi, astri tulburãtori de cale,
Opun intensu-mi geniu în care mã topesc.
Mã-nfãtisez cu duhul, nu te sãrut pe gura,
Plecat ca peste-o floare, te rup si te respir...
Si nu mai esti de-acuma trupeascã o fãpturã,
Ci un potir de unde sug viatã si strîng mir.
Nu-mi numãra anii, seva nu stã in gingasie :
Cu ideala fortã mi-apropii ce mi-e drag,
Injug virtuti si patimi la marea poezie
În care fãrã urme de pulbere tîrzie,
Te-amestec si pe tine cu sila; pentru mag,
Pãmintul n-are margini si nici cerurile prag.
A cîta oarã zorii mã prind fãrã de somn ?
Dã iarna buzna, anul îsî lapãdã coroana,
Eu în surghiun, departe... Cînd ai sã-mi curmi prigoana,
Iar sã mã chemi la tine, puternicul meu domn ?
Dar tot veghez - de-aicea - iubirea ta plãpîndã,
Ca peste o comoarã-n veci hãzãrita mie
De inimi arzãtoare si toate stînd la pîndã.
Fereste mai cu seamã sã pleci pe mare-albastrã
Cu oachesa aceea fatarnicã si rece;
Nãvalnicele-mi gînduri, gonind pe urma voastrã,
Vã vor stîrni tempeste, corabia sã-nece:
Cãci te iubesc cu ura, întreg si numai eu;
Nu te împart cu nimeni, nici chiar cu Dumnezeu.
La ce-mi slujesc de-acuma duh, faimã, fantezie...
M-ai pãrãsit... si toate se sting, reci scinteieri.
Pentru rãnitul vultur aripile-s poveri,
Zbãtaia lor, zadarnic adaos de-agonie.
Si mã supun... Osinda de gura ta rostitã
E lege pentru mine de aur pur si greu;
Durerea de la tine mi-e inca o ispitã,
Tu, genial tutore al geniului meu.
Si neguri lungi de veacuri las iar sã mã înghita...
Din groapa mea zbucni-va o flacãrã tîrzie;
Atunci intreaga lume va deslusi, uimitã,
Crescînd misterioasã a noastrã poezie,
Din dragostea nãscutã în zbucium si adori,
Pe-ascuns, din tainic tatã, ca un copil din flori !
Din spulberul iubirii atît doar mai pot strînge,
Sã-mi fac un streang, eu singur, cu fragedele-ti rochii...
Mã-ndeamnã alte gînduri sã iert si sã-nchid ochii,
Privighetoarea oarbã cu mult mai dulce plînge.
Înduplecã-te, darã, durerea mea-ntr-atît,
Sã preaslãvim fugara, si-n loc de rãzbunare
Sã stoarcem nemuririi si artei lacrimi, cît
Sã stea podoabã lumii hidoasa ei trãdare.
Dar cine viers si suflet acum sã-mi împrumute
Dacã-mi lipsesti tu, însãsi esenta a minunii ?
Ah, inima si coarde-mi sînt deopotrivã mute,
Cînd limpede vãd astãzi prãpastia minciunii:
Cãci orb eram atuncea cînd te aveam in fatã,
Splendoarea-ti, luîndu-mi ochii, da cintecului viata !
Perechea este telul, porunca sacrã-a firii :
Stîrniti de ea, vulturii se cauta prin spatii,
Delfinele iau marea-n piept, sã-si afle mirii,
Chiar stelele in ceruri se-njugã-n constelatii...
Ca vita cãtre mîndrul stejar, spre tine-ntind
Ciorchinii-mi plini de patimi cu seva-mbãtãtoare;
În mrejele-adorãrii te-nfãsur, te cuprind,
Si orice vers îtî scriu e înc-o-mratisare.
Noi doi sîntem victime ale suavei legi,
Cãci dragostea nu catã la forme-ntîmplãtoare :
Dac-ai fi fost femeie, te-as fi ales eu oare ?
De ce mã lasi acuma ? Te smulgi si te dezlegi ?
Tãiat în jumãtate si-n pulberea zdrobirii,
Cum am sã port eu singur poverile iubirii ?
Pe noi prietenia nu ne mai incãpu...
Si prea crescu si grabnic nãvalnicã simtire.
Atunci ne strãmutarãm pornirile-n iubire
Si-o dragoste înaltã si-adînca începu.
Se prefacu deodatã coliba în palat,
Iar casnicele scule, in zîne, ca-n magie;
Eu regãsii în mine un suflet de-mpãrat,
Purtind puternic sceptru de vis si poezie.
Nu-i oaste mai viteaza ca cea a-nchipuirii,
Ca duhul frumusetii atotbiruitor;
În fruntea lor porni-vom rãzboiul dezrobirii
Din lumile tãrînei spre unicul meu dor;
Sã-ti cuceresc si tie, în dreaptã stãpinire,
Alãturea de mine, un tron în nemurire !
Îmi spui zaraf ? Schimb versuri pe-o dragoste de aur ?
Pentru-ai iubirii tale ducati îtî dau sonete ?
Viclean, îtî iau aleanul si dorul amanete,
Cu camãtã închise-n avarul meu tezaur ?
De-ai stii ! fiece slovã ce-ti scriu ti-ar fi mai scumpã
Ca mii de nestemate din fruntile regesti;
Cutezator scafandru-n oceanele ceresti,
Zvîrl duhul meu din duhul etern sã ti le rumpã...
Si nu mã plîng cã poate iubirea ta mã-nsalã,
Nu cãt de-i mincinoasã moneda ce-mi strecori,
Cã simt ce grea si seacã îmî sunã uneori,
Si nici nu zgîrii plumbul sub calpa poleialã,
Ci smulg tariei verbul de dincolo de fire,
Si orice vers ce-ti dãrui i-un fir de nemurire.
Spun unii de un ostrov vrãjit, pe mãri, departe...
Corãbiile-n preajmã-i se nãruiesc în valuri.
Orice metal din ele se smulge; se desparte,
Sar cuiele si-aleargã sã se înfigã-n maluri.
Oh, nu e basm... Cu mine s-a petrecut la fel:
Tot ce-mi incheie firea si cîrma drept o tine,
Orgoliosu-mi geniu, vointa de otel
M-au pãrãsit nãuce si s-au lipit de tine.
Dar dragostea îndata le lua la toate locul,
Cu lanturi fermecate mã fereca si leaga;
Zvîrl ancora la tãrmul unde-mi aflai norocul,
Vreau sã rãmin aicea viata mea întreagã.
Si ca s^a nu mai vie din lume nici un rãu,
Oceanele iubirii revãrs in jurul tau...
Tu stii ce lung si aprig luptai ca sã te capãt,
Cu mine-ntîi, cu tine, cu pizma tuturor...
Rãzboiul crîncen însa urmeazã fãrã capãt;
Sã te tin rob, eu, sclavul, pe tine-nvingãtor,
Nu crut nimic; cuvîntul îtî cîntã osanale,
Dar lãnci de gînd, catrene de versuri te pîndesc,
Duh, inima si minte, aprinse arsenale,
Zi, noapte, geniale unelte-mi iscodesc;
În dragoste nu este odihnã, numai moarte...
O pace-nseamnã satiu, surîsul lînced minte,
Acel ce-ti strînge mîna si pleacã se desparte,
Dar rana mã trezeste ca un sãrut fierbinte:
Iubirea mea-i ca steagul în lupta norocoasã,
Cu cît mai sfîsiatã, cu-atît mai glorioasã.
Mã uit cum cade noaptea, aluzie la moarte,
Si lumea-si catã duhul în lãmpile aprinse;
Reintrã în vis viata, pãtrunde de departe,
Ca o mireasmã, somnul, în cãrnurile stinse.
Eu stau mereu în bezna: lumina mea-i la tine
Si ochii mei o alta nu vor sã mai primeascã.
Cum irosesti aiurea plãcerile divine ?
Nu ti-a rãmas o umbrã de cuget sã-ti sopteasca
Cum dragostea-mi, mai mare ca vesnica naturã,
Ti-a zãmislit adîncul din nou in zeci de fete ?
M-am despoiat de taina, de-nalta-nvestiturã,
ca sã-ti îmbrac unica si goala-ti frumusete;
Te-am învatat iubirea, semetul zbor în slavã,
Sã pier ca scorpionul de propria-mi otrava.
Nu-ti cer deloc credintã, mi-e de ajuns iubirea,
Ca sfîntul trup, în orice fãrima ea e-ntreagã;
Cu tine-odatã-n brate am strîns nemãrginirea;
Ce-mi pasã cã si altii rîvnesc s-o mai culeagã !
Urzind din haos lumea, în vasta-i rãtãcire
Stãpînul a-ncãrcat-o de nebunia sa;
Dar i-a adaos, unic leac de tãmãduire,
Iubirea, cheia boltii cu harul de-a visa...
Eram în aurora de aur a iubirii,
Privirile aprinse crearã ceruri noi;
De cum veni amiaza, canicula iubirii,
Tu tot mai groasa umbra de-nghet pui intre noi;
Dar te stramut în mine cînd pleoapele s-astern,
Alcãtuitã-aievea din tot ce ai etern.
Domnitã a grãdinii cu merele de aur,
De-acolo ti-ai luat sînii de mîndrã Hesperidã ?
Cãpruii ochi atlantici, din ce pierdut tezaur ?
Si pãrul tors din noapte, somptuos ca o hlamidã ?
Eu singur îtî stiu taina cînd lung ti-alint aleanul
Si trupul în sãruturi ti-l prind cantr-un nãvod.
Visez cã sînt Hercule si iar despic oceanul,
Ostrovul feciorelnic sã-ti jefuiesc de rod.
N-am sã mai fug: nu caut alte mãrete fapte,
Poetii rãmin astãzi eroii omenirii !
La albele-ti picioare torc versuri zi si noapte...
Mi-ai înclestat pe soartã catusele iubirii:
Sã-ti cînt doar frumusetea mi-e unica ispravã,
Nemuritoarea-ti formã pe veci s-o-nalt în slavã.
Mi-a trebuit întreaga vãpaie-a poeziei
Cãrbunele iubirii sã schimb în diamant;
Dar strãlucesti de-acuma pe fruntea vesniciei,
Rãscumpãratã de-a pururi obstescului neant...
Puterea mea e jarul închis, ca-n nestematã,
Ce arde dur si rece-n lãuntricul sãu joc:
De la crearea lumii cu astrii toti deodatã,
Nu se mai stînge-n mine originarul foc.
E cît un bob, dar tine virtutile esentei;
E diamant, ce roade otel si munti de stei...
Cu el îtî tai fereastra-n peretii existentei,
Sã intre nemurirea cu tot vãzduhul ei.
Si-ntr-un vîrtej de versuri arzînd diamantine,
Seduc eternitatea, iubito, pentru tine.
Vrei sa te smulgi din mine ? Smulgîndu-mi ochii poate...
Si nici atunci... De-a pururi stai dincolo de ei,
În tot ce este-n mine duh de eternitate,
În însãsi nemurirea în care-am sa mã-nchei.
Ce-mi pasã cã iubirea, ca luna, are faze,
Cînd creste si cînd scade pîna la-ntunecime;
Oceanul meu de patimi, robit de-a tale raze,
Tãlãzuind, lunatic, se umflã spre-nãltime:
Ce mîndra limpezime-n zenitul suferintii !
Deodata-n mii de valuri mã sparg sã te rãsfrîng...
Ne-atragem unul pe altul cu forta nazuintii,
Dar cumpãna ei fixa - pãmint si cer - n-o-nfrîng.
Si totusi, aspra-i lege poetul va-nfrunta:
În orice vers se scaldã, de sus, splendoarea ta.
Îtî scriu sonete... rîvnã piticã si desartã,
Cînd tu esti întruchiparea celui mai pur sonet !
Nu te-a fãcut natura; ci, în suprema-i artã,
Chiar Cel Etern te scrise cu mîna de poet.
Ce-adînc rimeazã-ti ochii cu cerul vast de varã,
Si buzele sînt rima suavei aurori,
Iar duhul, panoplie de foc, farã povarã,
Stã-n carnea cu lumina asijderea surori...
Cum se mlãdie versul grumazului, rãsare
Un istm de frumusete, sã lege-n armonii
Nemuritoarea strofã a pieptului, din care
Ies brate-ngemãnate ca douã melodii:
Si-un orizont de slavã în tine-nchizi si iei
Cu glorioase coapse sonetul cînd inchei.
Am scris iubire ? Iartã... citeste: adorare...
Sus, pin;la tine, unde rîvneste al meu dor,
Cuvîntul e omidã cind eu îl vreau condor,
Sã spintece vremi, spatii cu geniul în gheare...
Stã necurmat în poarta-ti, cu ochii la ospete,
Si-ti cere milã Timpul, hainul cersetor;
În scîrnava lui mîna, tot mai nepãsãtor
Tu zilnic zvîrli fãrime din marea-ti frumusete...
Nu-s rege, nu am aur sã-mprãstii, nici onoruri;
Atît: eternitatea mi-e singura unealtã,
Sã nemuresc în spirit icoana ta înalta,
Sub ea sã-nghete vecii cu cîrdul lor de zboruri,
Sã-nmãrmureascã lume de o iubire, care...
... Iar scriu iubire ! Iartã... citeste: disperare !
Nimica nu atinge iubirea mea curatã.
Mînii, trãdãri, zavistii, ce-n zîmbete s-ascund,
Ca umbrele pe-o undã nu lasa nici o patã...
Nu tulburi apa dacã nu e noroi la fund.
Doar pura-ti frumusete în mine se-nfiripã,
Ca-ntr-un clestar rãsfrîntã de mii si mii de ori...
Mi-e de ajuns în treãcat sã te privesc o clipã,
Si-ntors din nou în bezna, mã umplu de splendori...
Din ritmul ei vremelnic deodatã dezrobitã,
Iluminatei inimi alt orizont se naste,
Cu-nalte constelatii de dragoste... Orbitã,
Dã înapoi durerea si nu mã mai cunoaste...
Atunci, în creatorul vîrtej al poeziei
Rãpindu-te în mine, luam pasul vesniciei.
Surîd ? Obisnuinta... Cred c-as putea chiar rîde:
Tu spui cã-n cea mai dulce iubire-i o prigoanã ?
Îmî amintesc: pe-o veche si stranie icoanã
E un martir ce-si duce tãiatu-i cap la gide.
Cu inima-mi asijderi s-a petrecut demult:
S-a strãmutat în tine si m-a lãsat strigoi...
Tu nu stii cã ea bate acuma pentru doi ?
Nu simti în piept adaos de glorios tumult ?
Necontenit în preajma-ti, sã sug rãsuflet, sînge,
M-aduce ca din groapa misterioasã sete...
Cînd plec, ajung acasã o umbra pe perete,
Ca-n palida icoanã ce-aievea mã rãsfrînge...
Zimbesc ? Obisnuinta... Cred c-as putea chiar rîde;
Stiu un nebun ce-si duce cap, inima... la gide.
Îmî scînteiazã-n mîna azi iarãsi stinsa pana
Si-mi bate-n ea tot gîndul, asemeni unui puls...
În inimã de-a dreptul o-nmoi: pãstrez o ranã
De unde nici o forta sãgeata nu mi-a smuls.
Îtî scriu: si dintr-o datã mã nãvãleste-o lume;
Ca-n bobul pur de rouã, în orice strop de vers,
Din care înfloreste strãlucitoru-ti nume,
Se-nghesuie sã intre întregul univers.
Din cînd în cînd, în zboru-i dezvãluind secretul,
Condeiul se izbeste în tãrmuri de hîrtie...
...Si s-a oprit din zbucium c-un freamat de mîndrie.
"Ah, cine vrea sã-i poarte cît mai curind sonetul ?"
Frumoasã, tãinuitã in straie de solie,
Durerea mea aleargã sã-ti duca bucurie...
Oricit de drãgãstoasã ti-e iscusita limbã,
Stiu cînd ma minti, cu toate ce-mi spui si faci pe plac,
Neasteptat culoarea privirilor se schimbã
Si ochii tãi o clipã se bîlbîie si tac.
Cît mi-esti de drag atuncea ! Cum îtî iubesc minciuna !
Întreg te afli-acolo, tu, cel adevãrat,
Tu, candid plin de vitii, amestecînd întruna
Pãcatul ce luceste ca aurul curat...
Si nici o vinã... Rãul sub tine-i calul sprinten,
Sfãrîma stavili, inimi, sã zboare unde-i ceri,
În coastele iubirii cruzimea-i ager pinten,
Stau bine stropii rosii pe negrele placeri,
Si-ademenind lumina cu îngerii-ti perfizi,
În iadul tau tragi cerul si astfel mi-l deschizi...
Cã m-ai trãdat tot timpul nu-ti socotesc o vina.
Pãcatul e cã astfel pe tine te trãdezi;
Esti propriul tãu Iuda; împins de negre piezi,
Îtî vinzi unor Caiafe înalta ta luminã...
Mai tragic cã un tipãt din mine a tîsnit,
Sfîsietor,sonetul ce ti-am trimis asearã.
Ocãri, blesteme, imnuri, acolo s-au ciocnit,
În iures, ingeri, demoni, val mã cutreierarã.
Ca lebãda ce moare si cintecul îsî tipã,
În spasmul destrãmãrii ti-am scris, înãbusit
De-un gîlgîit de suflet agonic, pe sfîrsit...
Si mîna cu condeiul cãzu ca o aripã.
Culcai pe masã tîmpla si, asteptînd pieirea,
Crezui cã este moartea... era, vai, tot iubirea !
Iubirea pentru tine-mi veni nu ca un fur,
Ci ca un rege, cãrui usi largi i s-au deschis;
Nu strecuratã-n noapte din adîncimi de vis,
Ci în lumina-naltã a marelui azur.
Abia acum descopãr mãretele-ncãperi
Ce stau desarte-n mine cu obloane de-nchisoare.
Te asteptau sã-mi umpli tu, tînãrul meu soare,
Adîncul vast cît lumea cu raze de dureri...
Cãci nu e fericire mai gravã decit chinul
Si dulcea zvircolire sã-ti plac, sã te cîstig,
Mîndria de-a-ti fi scaun, sã-ti odihnesti destinul,
La patima mea, truda mai strîns sã te-nverig,
Si inima îmî bate în mine ca un faur,
Zorind sã-ti împleteascã un lant de vrãji de aur.
Coboara iarna... Ursa tot mai adînc se pleacã,
Si inimile noastre se-nvãluie în nori.
Ca pe-o tocitã spadã bagi sufletul în teacã,
Cu umbrele durerii viata sã-ti mãsori:
Cît au crescut de-nalte, aproape pin' la frunte !
Încetineala vremii viclene te-a mintit.
Tu ai crezut ca timpul în fata ta e-o punte,
Si el era chiar valul ce-n urma te-a-nghitit...
Mai e vreun tãrm la care ai fi iesit inot,
Greseala sã-ti rãscumperi cu-o cît de grea dobîndã ?
Ori s-a sfîrsit aicea ? Si doar ce-a fost e tot ?
Cãci, iatã, vine-nghetul, grãbit ca o osîndã !
O, de-ai putea nu polul cu umarul sã-mpingi,
Ci-n gînduri, ca-ntr-o lampã, sã sufli sã le stingi !
Eu, ce trãiesc tot timpul printre semnificatii,
Si nu mã amageste usor o-nfãtisare,
Pot sã prefir minciuna din minunate gratii,
Zãresc ascuns pumnalul sub caldã-nbrãtisare,
Te-am strãvãzut prin toate a tale pavezi grele,
Nativu-ti bloc de aur a rezistat întreg,
Supus regalei ape a rãutatii mele,
Cu care musc pe oameni, sã-i cerc si sã-i aleg...
Cãci e întelepciune a stii sã fii si rãu,
Sub incercãri si cazne da probe tari simtirea...
Nu ma cruta, izbeste !... iubito,-i rîndul tãu:
Cu cît e mai fierbinte, lovita de-i iubirea,
Ca fierul ros, de faur bãtut cu mãiestrie,
La fel se oteleste si ea si se mlãdie...
Iubita mea, ai suflet adînc si-ntortocheat
Vast labirint, ascuns sub palatul frumusetii
În care-un minotaur domneste nendurat,
Flãmînd de duhul slavei si carnea tineretii...
Multi îndrãzneti pierirã în tainitele-i sumbre,
Feciori eroici, pradã dati fiarei suverane...
Acum m-alãtur si eu fugarnicelor umbre,
Cobor, dar fãrã teama,-n vîrtejul de capcane.
Cãci tu mi-esti Ariadna si-mi dãruiesti un fir
Din pletele-ti de bezna, o cãlãuzã vie;
Si nu sã scap din cursa il tin si îl desir,
Ci mai afund sã intru în neagra-mparatie;
Dedalicul tãu suflet locas mi l-am ales
Si jur cã niciodatã din el n-am sã mai ies.
La ce-mi slujesc de-acuma duh, faimã, fantezie...
M-ai pãrãsit... si toate se sting, reci scinteieri.
Pentru rãnitul vultur aripile-s poveri,
Zbãtaia lor, zadarnic adaos de-agonie.
Si mã supun... osînda de gura ta rostitã
E lege pentru mine de aur pur si greu;
Durerea de la tine mi-e inca o ispitã,
Tu, genial tutore al geniului meu.
Si neguri lungi de veacuri las iar sã mã înghitã...
Din groapa mea zbucni-va o flacãrã tîrzie;
Atunci întreaga lume va deslusi, uimitã,
Crescînd misterioasã a noastrã poezie,
Din dragostea nãscutã în zbucium si ardori,
Pe-ascuns, din tainic tatã, ca un copil din flori !
Dintre atîtea chinuri, venite-asupra-mi hoarde,
Pãstrez dureri de care nu pot sã mã despart;
Tot sufletul mi-e-n ele ca sunetul în coarde
Ce înca vii vibreazã vioara cînd s-a spart.
Ca viermele mãtasei tesusem nencetat
În jurul tãu un magic cocon de poezie;
Tu, strãlucitul flutur, l-ai rupt si ai zburat
Din gingasa-nchisoare pãzit cu gelozie.
Si astãzi, mari otrãvuri cu care m-am deprins,
Dispretul tãu, trãdarea îmi sînt trebuitoare;
Întrate-adînc în carne-mi, tin viata de învins,
Cît lipsa lor mi-ar fi si mai ucigãtoare,
Cãci ele, printr-o vrãja, sînt însesi rãsturnate,
Iubirea si credinta, pe dos si blestemate !
Ne bate primavara-n inimi !... Sã-i deschidem :
Lapislazulii lumii sînt toti în ochii tãi,
Cît negurile vietii putem sã le desfidem,
Alt soare sã aprindem pe vechile ei cãi...
E mîna ta în aer ? Sau prima rîndunica ?
E tremur lung de pleoapã ? Ori gingas flutur viu ?
Bob rosu de mãceasã mi-ntinde gura-ti micã,
Trunchi zvelt de mãr cu roada e trupul tãu mlãdiu...
Si înteleg prin tine acum întreaga fire,
Mã apuc cu rînduialã din asprul univers,
Typhoon-ul ce sfãrîma corãbii în nestire,
Picioru-ti scump ce calcã o biatã gîza-n mers,
Zãpezi si flori si fructe în drum ti se astern,
Pe rînd, supuse toate la ritmul tãu etern !
Sãmînta nemuririi, iubito, e cuvîntul,
Eternul se ascunde sub coaja unei clipe,
Ca-n oul ce pãstreaza un zbor înalt de-aripe,
Pîn' ce-i soseste timpul în slãvi sã-si ia avîntul;
A fost de-ajuns un nume, al tãu, sol dezrobirii,
S-au spart si veac si lume; tinut prizonier
A izbucnit în tãndãri, viu, vulturul iubirii,
Cu ghearele-i de aur sã ne rãpeascã-n cer.
Cine ne puse-n suflet aceste magici chei ?
Egali în frumusete si-n genii de o seamã,
Am descuiat tãrîmul eternelor idei;
Supremelor matrite redati, care ne cheamã
Din formele cãderii, la purã-ntîietate,
Sã ne topim în alba, zeiasca voluptate...
Sã fie dar Iubirea o masca a Durerii ?
Alt chip al ei cînd poate adoarme si viseazã ?
De ce atunci în mine rãmîne pururi treazã,
Fãr' de ogoi chiar pîna pe perina plãcerii ?
Voi doi mã chinuirãti cu-acea perfidã artã
Cu care însii mesteri strîng roze cu duiumul;
Strivite-n teascuri grele si stoarse, le desartã
De tot ce au în ele adînc etern : parfumul.
Închisã în clestare, esenta lor strãbate
Departe, peste veacuri... nici moartea n-o învinge,
Si duhul rozei umple cîti va atinge...
Asijderi eu, de-a voastre torturi neîndurate,
Mã distilez în versuri, prin harul poeziei
Vã-mbãlsãmez în purã mireasmã-a vesniciei.
Nu ! gloria iubirii nu este îmbuimarea,
Ospete de sãruturi, orgii de-mbrãtisãri,
Ci dorul lung si taina-mpletitã cu-asteptarea
Sint duhul ei pe-o lume de vane desfãtãri.
Prin înfrînãri si chinuri ascetii-ating extazul;
Eu te ador cu-acelasi canon ce-ntreg mã-nfrînge,
Cãci dragostea nu-i apã, sã-ti umfle-n vînt talazul.
Lasi gloabele în voie; în streang pui purul sînge...
Eu nu ti-am scris, ca altii, pe lefuri sau merinde
Simtiri gãlãgioase cu arderi mãsluite;
Sonetul meu e cuget si patimã,-mpietrite.
Cu inima ciocneste-l, cã scapãrã, s-aprinde...
În scoica mea închisã, dîrz, fãr' de rãsuflare,
Încet ia suferinta chip de mãrgãritare.
Urîi perfectiunea de cum te-am cunoscut,
Reci limite rigide cu aer de-nchisoare;
Viata-i schiloditã de ea si visul moare.
Acolo niciodatã tu nu ai fi încãput.
Îmi place-n tine sporul, viu, gata sã se spargã,
Scãderi neasteptate cu-adîncul monstruos,
Azi bunul plac, schimbarea cu unduire largã,
Lumina-n beznã, norul ca vitiul frumos;
Dar spiritul în tine stãpînitor vegheazã,
Nimic nu are voie sã intre nechemat;
Rîzi, inima s-aprinde îndatã cu o razã;
Un semn, si negrul clocot clestar a înghetat;
Strunesti ca Bachhus tigrii, si-n lant cu mîndrii lei,
Pe mine, înjugatul la caru-ti, linga ei...
Nu m-au tîrît spre tine nici stearpa desfrînare,
Nici vitiul fatarnic, ci patima seninã;
Cînd fluturul îsî arde aripa-n lumînare,
El nu rîvneste seul, ci magica luminã.
Sa ma sprijin pe-amintire-acum... si-apoi pe moarte;
Toti ceilalti stîlpi cu lumea deodatã s-au surpat,
Iubirea putrezeste pe undeva, departe,
Eternitatea-i înca un vis dezaripat.
M-adun de pretutindeni, mã-nchid de-o grijã sumbrã,
Mi-e sufletul zadarnic si cere sã se culce;
Prin slãvi amurgul trece misterios de dulce
Si-n umedul lui giulgiu mã-nfãsoarã cu umbra...
Nici stea, nici cîntec : vine un alt soi de noapte, grea,
Mai limpede ca gheata... si rece tot ca ea.
Nu te-am putut cuprinde sã fi numai al meu,
E cum as cere lunii sã-mi ardã noaptea-n sfesnic :
Ti-e locul între stele... Ci, oricît de pigmeu,
Mi-e dragostea cer, iar tu, luminatoru-i vesnic.
Stiu, intre noi sînt doua iubiri : a mea si-a ta;
Nu ne-a-nchegat în sine o unicã simtire :
Tu firul tãu oricînd poti rupe sau scurta,
Dar lantul meu rãmîne si-i fãrã-mpotrivire,
Nici spatiul, nici timpul nu izbutesc sã-l roadã,
Rugina deznadejdii îl lasã neatins :
Nu-l simti cum fremãteazã sãlbatic de întins ?
Ca sã te urmãreascã, nãvalnic, ca pe-o pradã,
Chiar pîn' la cellalt capãt al lumii de-ai fugi,
Înverigat de tine, cît lumea s-ar lungi.
Mi-ambãtrînit iubirea si gloria-i pe moarte,
Cã-mi ocolesti surîsul si fugi de ochii mei ?
Alãturea : si parcã pãmîntul ne desparte;
Vorbim : si-i flecãrealã, prin gard, ca-ntre femei...
Te mãsluiesti cu-o artã prea înfiorãtoare
De nu ti-as sti lãuntrul si mestesugul tot;
Porti crîma ca pe-o rozã înfiptã-n chiotoare.
Si vitiile,-n tine, suavi boboci îsî scot.
Acum cerci sã te scuturi : de ele ? ori de mine ?
Dar nu te vreau prieten si nici vrãjmas sublim;
Înapoiazã-mi iadul, demonicele-ti stele,
Îl vom preface iarãsi în cer de ne iubim;
Nu-mi hãrãzeste locul, nici timpul fericirea,
Ci tu; la piept cu tine mi-e paradis pieirea.
Asa cum zilnic hrana o mãruntim în gurã,
Asijderea viata o destrãmãm în clipe...
Iubirea de mai poate la loc s-o înfiripe,
Cum izvori din sine, dumnezeiesc de purã.
Robi trasi pe roata vremii, stãm fãr' de-mprospãtare,
Si viitorul nostru e plin doar de trecut...
Nici moartea nu ne scapã... arar cîte-o visare
Ne înfierbîntã fruntea, fugarnic, cu-n sãrut.
Dar dragostea ne-adunã trãirea spulberatã,
Trunchiatele-i silabe poem întreg s-astern,
Zbãtãi, izbîndã, fapte, cenusã cad îndatã,
Si numai inutilul din noi este etern;
Aievi supun vecia si strîns de clipe-o leg
Cînd mîna-ti, fructa albã, cu buzele culeg.
Alungã viclesugul si nu da crez povetii
Sã minti iubirea, strîmba s-o gusti, ca pe-o merinde :
Lumina voluptãtii depline îti aprinde,
Ea pîrguieste carnea, acest fruct dulce-al vietii...
Vrei sã rãmîi copilã cu sîni suavi si coade ?
Dar floarea fecioriei se scutura la fel :
Închipuirea, vierme flãmînd, în duh o roade
Si-i putrezeste sacra sãmînta, fãrã tel.
Oricît ar fi fãtisã, iubirea-i tot o tainã :
Ne viziteaza-aicea, dar stã în altã parte;
Sãrutu, -mbrãtisarea îi sînt numai o hainã
Cu care se-nvesmîntã în lumea de sub moarte...
Atunci într-o vãpaie si noi ne-nvãluim,
Mãcar ca licuricii sã ardem cît trãim.
Îti altoisesi firea pe glorii si trufie,
O gingasã mlãditã pe-un trunchi vechi scorburos;
Cu vine tari, flãmînde, zvîcnite drept din glie,
A mea-si urcase soiul sãlbatec si vînjos...
Pornisem din obîrsii potrivnice unirii,
Dar ne chema lumina aceluiasi vãzduh;
Cu vîrfuri deopotrivã în slãvile gîndirii,
Ne-am întîlnit acolo, în pur azur de duh !
Sus, crestele-mpletite în artã si visare,
Zvîrlisem orice-amestec cu lumea de sub noi,
Cînd din seninul aprig suit, pin' la pierzare,
Larg, fulgerul iubirii izbi în amîndoi :
De-atunci mã zbat si suflu, vãpaia sã-i sporesc
Sã ardem împreuna de-acelasi foc ceresc.
Iubirea-i neclintitã ? Îti schimbi numai iubitii ?
Arunci alte noi vreascuri pe-acelasi foc mereu ?
Gheena ta nu arde decît pe osînditii
La dragostea eternã ? Atunci acela-s eu.
În alba-ti demonie cãzut fãrã scãpare,
Presimt ce-i vesnicia cu fiecare chin,
Si simturile-mi, sase nãpîrci spãimîntãtoare,
De tine asmutite, mã-mbatã cu venin.
De gerul voluptãtii durerile-mi scînteie,
Si vitiul, deodatã nãpraznic diamant,
Plãcerea îmî resfirã în mii de curcubeie,
Cu-n capãt în edenuri, scrîsnirea-n celãlalt...
Si plîng, Adam nemernic, la sacre porti de rai,
Din iadurile-ti nalte afarã cînd mã dai...
Iubirea mea se-ntinde în timp, a ta în spatiu;
Tu patima-ti împrãstii pe-un cîmp fãrã hotare :
Amici, cai, paji, canalii, femei, cîini, printi... n-ai satiu !
În dragostea mea, veacul abia-i o sãrutare.
Te-mbrãtisez, si-o ora nu-mi desclesteazã bratul;
C-un vers ti-asez icoana în piscuri de milenii;
Vînez eternitatea sã ti-ompletesc în latul
Cununii pentru fruntea rãspintie de genii...
N-ajunge-o viatã ? A mea prin tine creste;
Mi-e-o viata clipa în care mã privesti,
Belsug de nemurire surîsu-ti daruieste,
Iubirea-mi leoninã numai cu ea hrãnesti :
Durere, soartã, moarte sînt partea celorlalti,
Deasupra lor, prin mine, transcenzi si te înalti.
Te-ncununam cu gînduri de slavã si mister,
Ca într-o liturghie slujitã-mpãtimirii,
Cerseam extaz cu aripi de flãcãri in eter,
S-ajungem ipostazã de spaime a iubirii...
Dar mi-ai pãrut prea fraged, prea gingas la-nceput.
Tumultuosu-mi geniu întreg sã ti se-nchine :
Ca-n dragostea-ti îngusta sã-ncap, sã mã strãmut,
Tot ce fu greu si mare am azvîrlit din mine.
Am înghetat acolo, sub bolta idolatrã.
Genunchi plecati si frunte pe lespezi mi-am tocit...
N-a scãpãrat o zare în golul tau de piatrã.
De ce m-arunci acuma cînd înca n-am murit ?
Din ocnele iubirii, îmbatrînit, steril,
Ma-ntorc cu greu la mine, ca dintr-un crunt exil.
Sã nu crezi cã iubirea e numai viclesuguri,
Dulci mreje de carne, unditi de zîmbet si privire.
În fructul tainic, înca nebãnuit în muguri,
S-amestecã tot cerul, setos de zãmislire.
N-ai teama, nu ne este iubirea eretica :
Cãlcãm noi doi vreo lege a inimii-n picioare ?
Dar dragostea-n lume e-atîta de piticã,
Încît ce nu-i încape în calapod o doare...
Stãm adumbriti de-o tainã prielnicã durerii,
Cumplita frumusete de chinuri ne perindã.
Rãmîi cu mine pururi în tîrgul de mizerii,
Îti sînt o credincioasã si magicã oglindã;
Te-arãt mereu dîrzã, tînãrã, frumoasã si înteleaptã
Si de te strîmbã lumea, te vezi în mine dreptã.
Mã-mbii doar cu o cupã de dragoste ? Eu cer
Sã urc iubirea toatã, cum urci o înãltime :
Sub orice pas sã-i creascã o nouã adîncime
Si-ntinderea-i cît lumea s-o-ncercuim cu cer.
Îti dau împaratia cea fãr' de vãtãmare
În care osti si arme sînt pururi de prisos...
Cînd aur, slavã, rugã cad, nu mai au folos,
Eu te rãscumpãr mortii cu cîntec si visare !
Nu ! Stelele si sorii n-au nici o-ntîietate,
Sînt fructele luminii ce-a-nsãmîntat pustia...
Din ale noastre rîvne-si ia hrana vesnicia :
Noi cu o-mbrãtisare rodim eternitate...
Înaltã-ti suflul, duhul... si dã-mi acel sãrut
Care-a-nceput pe gura celui fãr' de-nceput.
Nu mai cunosti aceastã licoare cristalinã ?
E dragostea : strivitã în teascul greu de chin,
Dintr-un sonet într-altul am tras-o ca pe-un vin,
Si vers cu vers, de-a lungul, am limpezit-o, linã.
Ca ochiul unui înger îi este-acum candoarea;
Tumult si spumã, drojdii în drum a lepãdat;
Din cruda fermentare atît a mai pãstrat,
Îmbãtãtorul spirit, tãria si ardoarea.
De oriunde tîsneste, o razã stã viata :
La piept strîngînd cu milã amarul nostru ieri.
În tainica-i lucrare iubirea ne învatã
Ca e si-o fericire urzitã din dureri :
Potrivnicele-arome zîmbind, în ea le-mbinã...
Pocalul sus... si-nchinã : îti torn sã bei luminã.
Iar îti citesc rãvasul, nu-ndeajuns de lung;
Vai, tu strecori minciunã si-n cuminecãturã...
Venin îmî este dorul, cã uneori ajung
Sã nu mai stiu iubirea deosebi de urã...
Crezi cã tu poti cu vorbe sã-nseli eternitatea
Si dragostea s-o saturi cu pleava ta mãruntã ?
Ca o fecioarã, vorba îsi dã virginitatea
Doar mirelui, poetul, si scrisul e o nuntã...
Îmi fac din orice cuget o patimã adîncã,
Si-n spatiul durerii te caut nempãcat.
Întoarcete din valuri, sînt tãrmul tãu de stîncã,
Chiar de-ai fãcut periplul întregului pãcat.
Vom arde tot trecutul cu spaime si rusine
Pe rugul bucuriei ce-ai sã aprinzi în mine.
Tu îti vînezi iubitii tot ca pe cerbi, din goanã,
În zvonul de petreceri, cu spangi de pofte-n mîini,
Doar sã le smulgi din crestet, trofeu, mîndrã coroanã...
Ce-a mai rãmas lasi apoi pentru valeti s;i cîini.
Dar nu-i nimic, iubeste, în orice chip, n-ai fricã :
Cereasca mostenire, pãcatul radios,
Din carne sau din suflet asupra ta ridicã
În van un pumn de fulger... nu cade mînios;
În spaima sã nu-i fie tocmirea lui zmintitã
De vreun sãrut, de-o tainã, din sãrutul ei etern
Orici%t de blestematã si-orcît de osînditã
Iubirea-n veci nu este primitã de Infern.
În loc de iadul pasnic ferit de-a ei dezastre,
Ea arde in gheena din inimile noastre.
Tu ai numai ureche de-ti trebuie cuvinte ?
Alt soi de graiuri nu simti ? Cu inima n-auzi ?
Vai celor ce au sfetnic doar creierul cuminte
Si pentru taina lumii doar ochii cãlãuzi !
Eu schimb, încurc stihia : poet si-argonaut,
Cer pãrului tãu aur si pîntecului vis,
Lumina fetei tale cu buzele o caut,
Si-n strînsu-mbratisãrii m-afund ca-ntr-un abis.
Nu-mi cîrmuiesc eroii corabia iubirii,
Ci tu mi-o porti, zeitã de gheatã si furtuni,
Din tremurul nãdejdii în spaimele pieirii,
La nici un tãrm, prin tulburi talazuri de minuni.
Si rãtãcesc în tine, cu versuri sfîsiate,
Sub sumbra fericire de stele cu pãcate.
Iubirea este geniu : cum poti s-o pui în frîu,
Sã-ti poarte faetonul în trap, la preumblare ?
Cã mã sfîsie leul, nu-i crimã, nici desfrîu,
Si gloria-i un monstru la fel, cu colti si gheare.
Sã te cîstig, bat cerul si iadul, nemurirea,
Rup aripile vremii si - demiurg rapsod -
Sub tine-mi pun cerbicea, chiar de mi-ai fi pieirea,
Dar inima ta mîndrã ce dulce esafod !
Cu-naltele abateri, semeata erezie,
Croim albastre zboruri peste-un noroi bãtrin
Si ni-e datoare viata cã-i dãm o poezie
De care o s-asculte, cîndva, ca de-un stãpîn :
Noi doi lãsa-vom lumii un duh ce nu se schimbã,
Cãci noi si vesnicia vorbim aceeasi limba.
Cum dragostea de tine mã vrea pe veci sonor,
Melodios din crestet si pînã-n tãlpi, mã tine
Mereu între fiole si alambicuri pline,
Cu sucuri de cuvinte, miresme tari de dor,
Plecat peste esente, cu tainice soptiri,
Sã migãlesc cerescul venin în lacrimi acre,
Si-n cumpãna de aur a sunetelor sacre
Sã aflu elixirul rîvnitei nemuriri...
Fierb muzici mari de sfere în magicele scule,
Se rînduieste-n zodii tot clocotul de hãu...
Si e aproape gata... Dar albelor formule
Le mai lipsesc silabe : rostesc numele tãu :
Închis, fãrã de moarte, doar într-un singur vers,
M-a sãrutat pe gurã întregul univers.
Vei sti si tu cã plînsul adesea e o roua
Ce cade milostivã pe sufletul uscat :
Ea, adunînd tot cerul într-o bobita nouã,
Ti-adapã rãdãcina c-un tel de mult uitat.
O lacrimã curatã e geniul iubirii :
Pe doborîti ridicã din iaduri izbãviti...
Doar una sã-ti luceascã în zãrile privirii,
Si vezi, ca Saul, lumea cu ochii dessolziti.
Ni se fãgãduieste sus, dincolo de moarte,
Un loc unde nu-s lacrimi, suspinele lipsesc;
Ce-am sã mã fac acolo dacã ne va desparte,
Fãrã de-aceastã manã cu care mã hrãnesc ?
De nu vei fi cu mine, suflarea-mi sã te strîngã,
Învat eternitatea cu hohote sã plîngã.
E drept cã nu-ti adaug nimic : ba, dimpotrivã,
Îti fur mereu din raze, în chip ne-ngãduit
Sã-mi încãlzesc o muzã ramasã costelivã,
Ce nu si-a pus pe frunte un nimb fãgãduit...
Dar nu-s nici un usarnic deprins cu huiduiala,
Sã-ti vînd poemul si-apoi un geniu sã mã crez;
Delirul meu e-n casã; în lume-s cu sfialã,
Cu versurile mele întii mã flagelez.
Dar cum ? Valeti ignobili au har sã te dezbrace ?
S-atingã asternutul cu laba lor de rînd ?
Cînd eu te-mbrac cu cerul, închipuind mijloace
Sã te feresc de-a pururi de orice ochi si gînd !...
De ce nu pot fi Zeus, stãpîn pe slavi ? Acolo
Te-as lua, eternitãtii sã fii un nou Apollo !
Nu-ti spun nici un adio : cum n-ai mai exista...
Rãmii doar coaja celei pe care-o iau cu mine...
Ti-am supt adînc esenta si te-am golit de tine...
Plec numai cu splendoarea si frumusetea ta;
Las ochii, falsi luceferi si iau privirea dragã,
Las buze reci de idol si iau sãrutul lor,
Uit sînii, duc cãldura si forma lor întreagã,
Fur neagra avalansã de par cînd se dezleagã,
Din trup, imbrãtisarea de vrej ametitor...
Zvîrl inima stricatã, ce-ti schioapãtã alene,
Cu scopuri nepãtrunse tesute-n lingusiri
Cînd prefãcute lacrimi, cînd rîsete viclene,
Capcanã-n chip de suflet ascunsã-n amãgiri...
Cu tot ce-am strîns din tine curat, ca Prometeu,
Am sã te-alcãtui altfel, dar suflet îti dau eu.
Mã mir cã sînt de-atuncea tot pur, ca o oglindã
În care nu rãmîne nimic din ce-a trecut,
C-am sters chip, umeri, brate, întinse sã mã prindã,
Si negrii ei luceferi de dincolo de lut...
Se zãmisleau din îngeri ? din spuma nãlucirii ?
Genunchi de Magdalenã, odihnitori de Christ...
Ca sã mã smulg din iadul de flãcãri al iubirii,
M-a poleit durerea cu aurul ei trist...
Dar straniul meu aur nu uitã dulcea ora
Cînd ea, trãgînd în laturi noptatecã perdea,
Zvîrlea doar o maramã pe goala-i aurorã
Si-n asternut ca lampa lui Aladin dormea...
Plecat pe ea, ca-n basme la dulcele-mi soptiri,
Ea-mi deschidea comoara întregii fericiri...
Mai legãnã tristetea doar pieptul, ca o boare
Cu fluxuri si refluxuri aproape atipite...
Amurgul voluptãtii vãrsase sumbra-i mare,
Suave mãdulare dormeau în el, topite...
Si alb si magic, palid se afundã obrazul
Din castaniul moale cu tãrmuri ondulate...
Plutea pe apa tîmplei un nor de vis... În iazul
De somn ieseau profiluri de ceruri înecate...
Si nu stiai de-i suflet, ori luna, sau un peste
Ce se juca sub unda cu pielite senine...
Cînd un oftat, din gura scrisnitã ca un cleste,
Spãrgea clestarul vrãjii urzitã peste tine !
Din carnea somnoroasã, din linistea firbinte,
Tu izbucneai, amantã mai dîrza ca-nainte.
Mã lupt sã scap iubirea de pãtimasul trup.
Sã n-o mai sorb cu ochii, sã n-o mai musc cu gura,
Din lantu-mpreunãrii sãlbatice s-o rup.
S-o curãtesc de carne, ca de pe aur zgura;
Sã te ador în suflet; doar duhul sã-ti aleg,
O vesnicã-mbinare a doua raze line...
Dar cum te-arãti, mã-ntunec... si sufletul întreg
Se face ochi, piept, brate... zbucnite cãtre tine,
Pîlpîitor de pofte, iar dinainte-ti cad;
Din nou vremelniciã îsi cascã-n mine-abisul.
Rostogolit pe dîre de flãcãri, ca-ntr-un iad,
Mã-ntorc, cîntînd în carne... Mã doare numai visul
Cã mai presus de fire, putînd sã o rãstoarne,
Iubirea e sãminta eternitãtii-n carne.
De mult eu simt în tine o rece desãrtare :
Din mîna mea-ti tragi mîna, privirile-ti pierdute
Îmi spun, mai înainte sã-mi zicã gura : "du-te"...
Si te golesti de mine ca pentru o plecare...
E toamna ? Si cocorii-ti desteaptã nostalgia ?
Pribegile corãbii te-ademenesc în zãri ?
Dar n-asculta de soapta feericei pierzãri !
Pentru mirajul orei nu lepãda vecia !
Cînd nordul se rãstoarnã crunt peste noi si vine
Noianul de omãturi pe inimi sã-si desarte,
Nu mai rîvni spre calde si-albastre tãri departe...
Rãmîi fãrã teama aicea, lînga mine.
În veci mai credincioasã ca soarele de apus
Iubirea mea nu are nici iarnã, nici apus.
