Dintre florile răstignite
am rămas singura
cu pete de smoală pe piele.
Veacul
îmi picură lumină pe gât
şi apoi vine să mă sugrume
că sunt vinovată de singurătate.
Îngenunchez
în faţa picăturilor franjurate
printre plictiseli crestate
de rugină.
Iubite,
plânge-mă
ca pe o nenăscută
dar nu mă mai lăsa singură!
Nu vezi la ce mă duce gândul?